Come and take with me a sip of five o'clock tea 25 - 27 septembrie 2019

Come and take with me
A sip of five o'clock tea!                                                                                  25 septembrie 2019

I-am spus:
Dragostea ta e o binecuvântare şoptită în templul de foc al timpului. Cuvintele tale sunt lăcrămioare înflorite pe buza abruptă a celei mai înalte flăcări care e timpul iubirii noastre.
Tu ești din mine rupt. Parte din mine, cea mai bună, cea mai de folos. Prin tine și cu tine abia ajung să fiu eu însămi! Și asta ar trebui să fie de ajuns.
Seară blândă vouă!

La rândul lui, în "Manuscrisul găsit la Accra", Paulo Coelho scria:

Come and take with me                                                                                     26 septembrie 2019
A sip of five o'clock tea! 

.

 Vintage photography by Sarah Troester

Un cadru metalic, o siluetă albă, înveşmântată în negru, poate cu irizaţii azurii.

Vis sau realitate, putea fi orice… masca, orbitor de albă, fascinantă, în negrul dens care-o emana, spărgea la răstimpuri tăcerea cu vocea ei adâncă şi gravă. Tulburătoare căutare şi îndelung zbucium.

Valiza enormă, tapetată cu tulburi embleme decojite, nu făcea decât să o ţină pe loc. Era plină probabil de arome şi de zvonuri ale trecutului, un accesoriu care rămânea totuşi neputincios în trezirea altor vremuri… Pentru că imaginile care populau filmul unei posibile reconstituiri, melodia orientală, atât de tulburătoare, atât de trist îngânată făcând parcă să freamăte o pânză pătată de strania privire a unui chip angelic, se estompau ușor şi-apoi se topeau.

Clepsidra, efect optic creat de lumina reflectată de o suprafaţă pe alta, nu mai măsura timp, nu-şi scurgea nisipul ci prezenţa umană sau doar amintirea ori presimţirea ei.

Într-un alt plan, vechi fotografii recuperau o lume posibil de descoperit într-un trecut magic dar numai pentru o clipă sortită şi ea trecerii. Mişcări legate – cursive se rupeau, se dezarticulau şi “Atingerea albastră”, ca o amnezie, făcea ca femeia îndoliată, purtând enorma valiză în căutarea unui ceva de negăsit, prinsă în capcana timpului, să-i cedeze. Imense fire, tainice legături o robeau întunericului.

O fâșie de mătase roşie foşni într-o mişcare a descătuşării. Linişte.

Apoi melodia se născu din nou şi, pe ultimele note, sfâşietoare, chipul angelic tot mai palid, tot mai departe în timp, se pierdu pentru totdeauna…

În lumina slabă care ne-a mai învăluit câteva clipe, ne-am ridicat din fotolii păstrând lipită de retină imaginea vălului fin fluturând într-o adiere blândă. Ne-am luat de mână, telepatic ne-am scurs impresiile prin tuburi subţiri unul altuia, apoi am simțit buzele lui sărutându-mă în ureche.

Am ieşit în tăcere.

Umbrele noastre udau trotuarul în trecere, se strecurau printre stropii reci ai nopţii mușcând din întuneric.

https://bel-esprit.ro/teatru-de-marionete/?fbclid=IwAR2s1uptkmCblesYm3UnDq2EaIIpg6wZlk5JQtcXOVRl7H9nH7cOLqd4sr8

Come and take with me
A sip of five o'clock tea!                                                                                    27 septembrie 2019

Îi privesc amuzată, șezând în autobuz pe locul meu care îmi asigură anonimatul și liniștea necesare observației. Îi cercetez pe rând, nu e greu, se supun fără să știe, fără să mă vadă, blocați în mașinile lor aliniate la semafor. Când sunt pasageri solitari, par că vorbesc singuri și adesea gesticulează, fața lor întreagă vorbește și ea dublând sensul cuvintelor. Buzele lor sunt neobosite. Câte o doamnă se privește în oglindă și-și mai retușează puțin machiajul sau aruncă o privire spre vitrine. Domnii au alte subiecte de interes... Când călătoresc în doi, de obicei o ea și un el, nu se privesc. Adesea tac. Uneori își vorbesc fără să se privească. Parcă s-ar dușmăni. Uneori se ceartă, se smucesc aprig din centuri. Chiar dacă glasurile lor nu ajung la tine, ai senzația că timpanul, oscioarele urechii, lichidele ei vibrează zgândărind căi nervoase până la creier. Îi "auzi".
La semaforul următor, o doamnă încruntată, obosită, tensionată, își sprijină cotul de fereastra din stânga și își frământă fruntea. De o parte și de alta a bulevardului Unirii - mașini și călători plătind tributul zilnic de ore petrecute în trafic. Învinși. Între cele două sensuri de mers, în iarba din fața ultimei fântâni arteziene încă nepornite, doi turiști și două călătoare fac fotografii Casei Poporului.

Feriți-vă de înghesuială, zic. Sunt multe drumuri mai puțin umblate dar pline de farmec. Munți mai puțin încercați sau dealuri și mări mai puțin lăudate dar înflorite și curate. Fiecăruia îi face bine schimbarea. Eu aș alege o livadă pe deal, sub cer curat pentru o plimbare, o gustare și un moment de uitare de toate la umbra strecurată a unui pom frumos copleșit de roade.