”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Cînd tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumuseţea, vraja sunt provizorii. Că după ele va urma tăcerea. Că sunetele acelea minunate pe care le ascultam se vor preface în tăcere, în cenuşă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desişul sunetelor spre clipa când, îmbătaţi de muzică, am deschis buzele şi am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseţi trecătoare. Eternă e doar tăcerea. Concertele care întrerup tăcerea nu fac decât s-o tulbure câteva clipe ca o piatră care loveşte suprafaţa încremenită a unui lac. Atât durează muzica.
Atât durează cât şi cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tăcere.
Orice am face. Concertele sunt ca şi noi. Accidente ale tăcerii.”
Octavian Paler, ”Viaţa pe un peron”
Grafică: Eli Sandu, pentru o clipă de emoție... trecătoare!
 |
| Paloare |
 |
| Somn îngemănat |
