Oprește-te! Acordă-ți răgazul binemeritat al zilei! Tăcerile ne sunt pline de lupte pe care ni le purtăm singuri, în noi. Cu ceilalți, cu sistemele, cu macro-sistemele, cu ideile, cu gândurile noastre sau cu vorbele altora, cu obsesii supărătoare, cu îndoieli și cu soluții care nu-și găsesc finalul fericit în acțiune. Conturul nostru abia ni le mai încape. Adulmecă aromele acestei ore când căldura începe să se stingă, când nuanțele cerului și ale ochilor se schimbă în punctul de convertire a acțiunii la pasiune, a zgomotului la șoaptă și liniștită ascultare. Vorbește dacă vrei despre culorile zilei ce ți-a trecut; am să te ascult și-am să mă bucur de toate izbânzile tale și, dacă ți-a fost greu, poate că, până iei o sorbitură din licoarea serii, am să găsesc pentru tine cuvântul care să te facă să zâmbești din nou. Vei face la fel pentru mine, pentru ceilalți?
Am să te-aștept în fiecare zi aici, la Five o'clock tea with Eli.
Cu prietenie
Am să te-aștept în fiecare zi aici, la Five o'clock tea with Eli.
Cu prietenie
Iată cum a fost...
Come and take with me/A sip of five o'clock tea! 16 august 2019
În loc de ani, vise aș împlini azi. Cu atâtea bune gânduri v-am primit încât aproape simt că este posibil. Dragii de voi, mi-ați tulburat amorțirea pe care mi-o dă întotdeauna ziua aceasta în care pornesc în zori, devreme, cu sufletul blocat, spre eșafodul timpului. Vă iau cu mine, iau copacii mei, animăluțele mele, florile, ferestrele și treptele; din timpul nostru rămas de împletit împreună, azi se pierde un an la socoteală.
Nu sărbătoresc, nu mă îmbrac în straie alese și nu mă acopăr cu podoabe. Azi pierd ceea ce nu mai pot recupera vreodată.
Ieri răsfoiam cartea Ioanei Pârvulescu și am găsit pasajul pe care aș vrea să vi-l dăruiesc azi. La ceai. Pentru că speranța nu îmbătrânește, nu cedează, nu se pierde, ci-și caută mereu calea spre cei care ar putea să întoarcă lucrurile în bine. O seară frumoasă!
Cu drag, Eli Sandu
”M-am mirat din cale-afară când mi s-a povestit că în Statele Unite există oameni cărora li se asigură salarii minunate doar ca să gândească. Nu li se cer garanții, nu li se cer proiecte, și mai ales, nu li se cer rezultate la termen. Sunt lăsați în pace să stea pe gânduri, să taie frunză la câini, sunt liberi să despice firul gândului în patru sau în patruzeci și patru, timp de o lună, un an sau toată viața și, dacă măcar unul singur dintre cei care intră în lotul gânditorilor are măcar o singură dată doar o singură idee care să urnească ceva în această lume, efortul merită făcut. Pentru noi, pare o poveste - mai degrabă crezi în omuleții verzi de ep Marte – și, ce-i drept, n-am vorbit cu nimeni care să se fi întors de acolo, să mi-o confirme. Am, în schimb, de la oameni care ar merita să fie plătiți astfel ca să gândească, ca să scrie, ca să sculpteze sau să compună, confirmări zilnice ale faptului că la noi lucrurile stau exact pe dos: există o armată de oameni plătiți toată viața ca să-l împiedice pe intelectual să aibă idei și pe artist să creeze. Intelectualul român este exterminat ca intelectual prin permanentă sâcâială. Oameni incompetenți, legi prost gândite, drepturi nerespectate, dezastrul neorânduielii îi sorb puterile creatoare (...)
Pericolul vine de unde nu se așteaptă nimeni și când creatorul ar avea mai multă nevoie de liniște. Cu cât își ia mai multe măsuri de precauție, cu cât încearcă să-și asigure timpul și independența și să se dedice micii lui construcții mentale, cu atât viața zilnică îi face în ciudă.”
Ioana Pârvulescu - ”Exterminarea intelectualului prin sâcâială”, din Volumul ”Întoarcere în secolul 21”
Pericolul vine de unde nu se așteaptă nimeni și când creatorul ar avea mai multă nevoie de liniște. Cu cât își ia mai multe măsuri de precauție, cu cât încearcă să-și asigure timpul și independența și să se dedice micii lui construcții mentale, cu atât viața zilnică îi face în ciudă.”
Ioana Pârvulescu - ”Exterminarea intelectualului prin sâcâială”, din Volumul ”Întoarcere în secolul 21”
Come and take with me/A sip of five o'clock tea!
Aproape că s-a făcut ora... întrebărilor. 17 august 2019
”Locurile au şi ele o vârstă? Peisajele obosesc şi ele? Priveliştile au ştiinţa de a îmbătrâni? Nu mă refer la elementele decorului în care a intervenit mâna omului şi care prin această simplă atingere au devenit perisabile, cunoscătoare ale noţiunii de timp. Şi nu mă gândesc nici la ritmica oboseală a toamnei, când totul pare că trece şi trece într-adevăr, într-un subtil şi fermecător provizorat al dispariţiei, a cărei existenţială cochetărie mimează de fiecare dată definitivul, întrebarea mea se leagă de acest câmp întins şi neted, acoperit acum cu un lan de secară care face valuri verzi-albastre ca într-o fotografie orwo-color; acest câmp îmi umple întreaga privire, viu, puternic, rotunjit uşor înspre zare; acest câmp în care plantele cresc, insectele foiesc, animalele mişună, târâtoarele lunecă, păsările zboară, ca într-o complexă şi tânără apoteoză a vieţii, ca într-un fel de ilustraţie smălţuită şi înrourată a creaţiunii triumfătoare. Nici vârstele, nici timpul nu par să aibă vreun amestec în această explozie de vitalitate, mai presus de toate prezentă, locuind mereu şi din plin numai clipa în curs (...)”
ANA BLANDIANA – ”Autoportret cu palimpsest”, Vârstele câmpiei
ANA BLANDIANA – ”Autoportret cu palimpsest”, Vârstele câmpiei
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 18 august 2019
A sip of five o'clock tea! 18 august 2019
În eseul ”Oglinda diabolică„, Ioana Pârvulescu atinge un subiect care o preocupă de multă vreme, cel al ”retoricii negative”:
”La fel cum se manifestă în certurile din cuplu, se manifestă, cu consecințe mult mai grave, în societatea noastră actuală. Gura lumii nu cunoaște la noi decât acest tip de retorică și acest tip de judecată de valoare. Nu numără decât răul, greșeala, uneori inventate, mai întotdeauna exagerate. Cu mijloacele caricaturiștilor, această instituție publică a negativității înseși, ia o singură însușire, fie ea fizică sau morală, a unui om normal și o dilată până la grotesc. Judecata de valoare se bazează pe NU: dacă omul e gras, de ce nu e slab, dacă e glumeț, de ce nu e grav când problemele noastre sunt, nu-i așa, atât de grave, dar dacă, dimpotrivă, e grav, de ce nu râde (înseamnă că nu are umor), dacă e calm, de ce nu țipă, înseamnă că nu îl mișcă ce se întâmplă, iar dacă țipă, de ce nu tace. E ca în povestea cu bătrânul, copilul și măgarul porniți la drum: orice ai face ești amendat de gura lumii cum că nu e bine. Când bătrânul e pe măgar, nu e bine că lasă bietul copil să obosească, dacă e pus copilul pe măgar, nu e bine pentru că bietul bătrân obosește, când călăresc amândoi nu e deloc bine, chinuie animalul, astfel că omul e împins la soluția extremă de a lua animalul în spate. Și atunci, gura lumii, în inocența ei, râde de nebunia lui de la înălțime, fără să se simtă câtuși de puțin părtașă. Retorica negativă exclude propria vinovăție. Pe de altă parte, când e vorba de inși sau de fapte categoric negative, apar tergiversările, acuzele se sting, judecata negativă moare în fașă, iar verdictul se amână sine die. Retorica negativă reacționează la oamenii negativi ca minus cu minus: dă plus.”
În context îmi amintesc cum, în urmă cu câțiva ani, o ascultam pe prietena mea T povestindu-mi cum, la Sala Radio, unii dintre spectatori (nu le-aș spune ”melomani”) veneau anume ca să vâneze greșeli ale interpreților care își dădeau din suflet pe scenă, plăcerea culminându-le în pauză sau la cina de după... când aveau atâtea să le reproșeze bieților artiști, în prezența aleasă a prietenilor...
Mai mult însă decât reproșul sau critica ne poate aduce primirea cu bucurie a ceea ce, chiar imperfect, ni se dăruiește din tot sufletul!
”La fel cum se manifestă în certurile din cuplu, se manifestă, cu consecințe mult mai grave, în societatea noastră actuală. Gura lumii nu cunoaște la noi decât acest tip de retorică și acest tip de judecată de valoare. Nu numără decât răul, greșeala, uneori inventate, mai întotdeauna exagerate. Cu mijloacele caricaturiștilor, această instituție publică a negativității înseși, ia o singură însușire, fie ea fizică sau morală, a unui om normal și o dilată până la grotesc. Judecata de valoare se bazează pe NU: dacă omul e gras, de ce nu e slab, dacă e glumeț, de ce nu e grav când problemele noastre sunt, nu-i așa, atât de grave, dar dacă, dimpotrivă, e grav, de ce nu râde (înseamnă că nu are umor), dacă e calm, de ce nu țipă, înseamnă că nu îl mișcă ce se întâmplă, iar dacă țipă, de ce nu tace. E ca în povestea cu bătrânul, copilul și măgarul porniți la drum: orice ai face ești amendat de gura lumii cum că nu e bine. Când bătrânul e pe măgar, nu e bine că lasă bietul copil să obosească, dacă e pus copilul pe măgar, nu e bine pentru că bietul bătrân obosește, când călăresc amândoi nu e deloc bine, chinuie animalul, astfel că omul e împins la soluția extremă de a lua animalul în spate. Și atunci, gura lumii, în inocența ei, râde de nebunia lui de la înălțime, fără să se simtă câtuși de puțin părtașă. Retorica negativă exclude propria vinovăție. Pe de altă parte, când e vorba de inși sau de fapte categoric negative, apar tergiversările, acuzele se sting, judecata negativă moare în fașă, iar verdictul se amână sine die. Retorica negativă reacționează la oamenii negativi ca minus cu minus: dă plus.”
În context îmi amintesc cum, în urmă cu câțiva ani, o ascultam pe prietena mea T povestindu-mi cum, la Sala Radio, unii dintre spectatori (nu le-aș spune ”melomani”) veneau anume ca să vâneze greșeli ale interpreților care își dădeau din suflet pe scenă, plăcerea culminându-le în pauză sau la cina de după... când aveau atâtea să le reproșeze bieților artiști, în prezența aleasă a prietenilor...
Mai mult însă decât reproșul sau critica ne poate aduce primirea cu bucurie a ceea ce, chiar imperfect, ni se dăruiește din tot sufletul!
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 19 august 2019
A sip of five o'clock tea! 19 august 2019
Nicolae Tonitza scria despre actul creației, mister și minune a minții și sensibilității celui binecuvântat cu forța re-creării lumii:
"A crea ? A lua din lumea ce ne înconjoară, din lumea materială și din lumea morală, elemente disparate și a le sistematiza apoi, a le lega la loc, făcând un ce întreg și logic.
Dacă lucrul nu e scăldat în acel duh de viață, rupt din însuși sufletul artistului, creația nu e operă de artă. Duhul acesta de viață diferă de la artist la artist, e ceva care nu se poate defini, nici pune la cântar”.
"A crea ? A lua din lumea ce ne înconjoară, din lumea materială și din lumea morală, elemente disparate și a le sistematiza apoi, a le lega la loc, făcând un ce întreg și logic.
Dacă lucrul nu e scăldat în acel duh de viață, rupt din însuși sufletul artistului, creația nu e operă de artă. Duhul acesta de viață diferă de la artist la artist, e ceva care nu se poate defini, nici pune la cântar”.
Într-o anumită măsură ne suntem creatorii fiecărei zile, artiștii nerecunoscuți ai clipelor care ne-au fost dăruite. Dacă artă facem din ele sau doar timp pierdut, depinde în mare parte de noi. Sau nu?
Seară frumoasă!
Seară frumoasă!
Foto: Dina Belenko
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 20 august 2019
A sip of five o'clock tea! 20 august 2019
”Cărțile care ne seamănă” - Ioana Pârvulescu
”Așa cum cea mai răspândită metaforă legată de femeie în istoria literaturii este cea a florii, cea mai răspândită metaforă prin care se descrie cartea este cea a lumii. (...)
...cum e lumea, așa e și cartea. Liniuța de unire dintre cele două ar fi înțelegerea. Când înțelegi bine lumea cărții, înțelegi și lumea-lume și reciproc.
De încăpătoarea metaforă carte-lume s-a abuzat întocmai ca de metafora femeii-floare. Pentru mine, cărțile seamănă perfect cu oamenii, sunt feminine sau masculine, independent de feminitatea sau masculinitatea autorilor.(...) ”Pe unele le întâlnești la tot pasul, dar nu-ți produc nici o impresie, le uiți imediat. Cu unele te întâlnești de nevoie. Sunt altele pe care îți amintești că le-ai iubit, dar nu-ți mai spun nimic și câteva care pur și simplu n-au vrut să te iubească...” Fiecare cititor are, din experiență proprie, exemple destule care să ilustreze situațiile livrești de mai sus.
Judecata pripită, neîntemeiată, adică acea atitudine pe care francezii o numesc méconnaissance, lovește în același fel și oamenii și cărțile. (...) Felul în care se vorbește despre cărți necitite, creându-li-se o bună sau rea faimă nemeritată, este pe măsura felului în care vorbim cu toții, adesea, despre oameni pe care nici măcar nu i-am răsfoit, dându-le, fără temei, chipuri de îngeri sau de monștri. (...)
Prima întâlnire poate fi înșelătoare la cărți ca și la oameni, iar marile prietenii se pot naște și după un eșec inițial. (...)
Cărțile ne seamănă. Uneori faima le precedă, iar atunci când le cunoaștem îndeaproape ne dezamăgesc. Alteori descoperim că gura lumii le nedreptățea îngrozitor. Ne enervează de la un capăt la altul, le socotim proaste, ticăloase sau sunt o bucurie repetată la fiecare dintre întâlnirile pe care le avem cu ele. Descoperim, contrariați, că, la fel ca oamenii, se schimbă, fac riduri. Sau că par să fi descoperit un elixir al tinereții și noi suntem cei care îmbătrânim mult înaintea lor. Au urmași, unul sau mai mulți. N-au urmași. Dacă există, urmașii nu sunt neapărat așa cum i-ar fi dorit ele, cum te-ai fi așteptat să fie din așa părinți de seamă.
Ne influențează sau ne manipulează. Escrocheria și chiar hoția nu le sunt, uneori, străine. Intră în conflict unele cu altele sau se susțin cu discreție. Au noroc sau ghinion în viață. Ne dau o mână de ajutor pe neașteptate și fără să le-o cerem. Le cunoaștem din întâmplare sau ne sunt prezentate, recomandate cu insistență. Sunt câteodată scrise de noi, dar nu e obligatoriu să le iubim cel mai mult pe acestea. Spun lucruri care ne pun pe gânduri. Ne iau prin surprindere sau sunt previzibile. Se întâmplă să fie știute de toată lumea, măcar după nume, să fie cărți ”publice”, asaltate. Se întâmplă să fie din cale-afară de singuratice. Te împrietenești ușor sau greu cu ele, sau deloc, le ești fidel sau le trădezi. Le vezi slăbiciunile sau te lași cucerit fără ca defectele lor să te interseze. Au gust, sunt de prost gust sau dezgustătoare. Sunt guralive sau mai degrabă tăcute și misterioase, sunt raționale sau abisale. Fac parte din viața ta, din familia ta, din grijile tale. Îți lasă amintiri. Sunt memorie. Sunt asemenea oamenilor.”
”Așa cum cea mai răspândită metaforă legată de femeie în istoria literaturii este cea a florii, cea mai răspândită metaforă prin care se descrie cartea este cea a lumii. (...)
...cum e lumea, așa e și cartea. Liniuța de unire dintre cele două ar fi înțelegerea. Când înțelegi bine lumea cărții, înțelegi și lumea-lume și reciproc.
De încăpătoarea metaforă carte-lume s-a abuzat întocmai ca de metafora femeii-floare. Pentru mine, cărțile seamănă perfect cu oamenii, sunt feminine sau masculine, independent de feminitatea sau masculinitatea autorilor.(...) ”Pe unele le întâlnești la tot pasul, dar nu-ți produc nici o impresie, le uiți imediat. Cu unele te întâlnești de nevoie. Sunt altele pe care îți amintești că le-ai iubit, dar nu-ți mai spun nimic și câteva care pur și simplu n-au vrut să te iubească...” Fiecare cititor are, din experiență proprie, exemple destule care să ilustreze situațiile livrești de mai sus.
Judecata pripită, neîntemeiată, adică acea atitudine pe care francezii o numesc méconnaissance, lovește în același fel și oamenii și cărțile. (...) Felul în care se vorbește despre cărți necitite, creându-li-se o bună sau rea faimă nemeritată, este pe măsura felului în care vorbim cu toții, adesea, despre oameni pe care nici măcar nu i-am răsfoit, dându-le, fără temei, chipuri de îngeri sau de monștri. (...)
Prima întâlnire poate fi înșelătoare la cărți ca și la oameni, iar marile prietenii se pot naște și după un eșec inițial. (...)
Cărțile ne seamănă. Uneori faima le precedă, iar atunci când le cunoaștem îndeaproape ne dezamăgesc. Alteori descoperim că gura lumii le nedreptățea îngrozitor. Ne enervează de la un capăt la altul, le socotim proaste, ticăloase sau sunt o bucurie repetată la fiecare dintre întâlnirile pe care le avem cu ele. Descoperim, contrariați, că, la fel ca oamenii, se schimbă, fac riduri. Sau că par să fi descoperit un elixir al tinereții și noi suntem cei care îmbătrânim mult înaintea lor. Au urmași, unul sau mai mulți. N-au urmași. Dacă există, urmașii nu sunt neapărat așa cum i-ar fi dorit ele, cum te-ai fi așteptat să fie din așa părinți de seamă.
Ne influențează sau ne manipulează. Escrocheria și chiar hoția nu le sunt, uneori, străine. Intră în conflict unele cu altele sau se susțin cu discreție. Au noroc sau ghinion în viață. Ne dau o mână de ajutor pe neașteptate și fără să le-o cerem. Le cunoaștem din întâmplare sau ne sunt prezentate, recomandate cu insistență. Sunt câteodată scrise de noi, dar nu e obligatoriu să le iubim cel mai mult pe acestea. Spun lucruri care ne pun pe gânduri. Ne iau prin surprindere sau sunt previzibile. Se întâmplă să fie știute de toată lumea, măcar după nume, să fie cărți ”publice”, asaltate. Se întâmplă să fie din cale-afară de singuratice. Te împrietenești ușor sau greu cu ele, sau deloc, le ești fidel sau le trădezi. Le vezi slăbiciunile sau te lași cucerit fără ca defectele lor să te interseze. Au gust, sunt de prost gust sau dezgustătoare. Sunt guralive sau mai degrabă tăcute și misterioase, sunt raționale sau abisale. Fac parte din viața ta, din familia ta, din grijile tale. Îți lasă amintiri. Sunt memorie. Sunt asemenea oamenilor.”
Cărțile care ne seamănă ne și aseamănă.
O seară... de aproape toamnă... plăcută!
O seară... de aproape toamnă... plăcută!
Come and take with me
A sip of five o'clock tea!
A sip of five o'clock tea!
Azi m-am grăbit să vă întâlnesc. 21 august 2019
Ioana Pârvulescu – Imaginea-șoc și horoscopul personal
“De-a lungul unei singure zile, schimbările noastre de imagine pot fi la fel de grave ca-n kafkiana metamorfoză a lui Gregor Samsa. Tu, același, poți fi slab pentru unii sau gras pentru alții, tânăr sau bătrân sau nici-tânăr-nici-bătrân, poți fi numai podoabă capilară (…) sau numai cravată sau numai inel. Poți crește mașină sau poți scădea om sau te poți reduce la dimensiunile unui card bancar. Poți fi un nasture rupt sau o carte închisă brusc, o smucitură sau o unghie murdară. Poți fi numai și numai un zâmbet plăcut sau poți rămâne un rânjet, ca pisica din Cheshire care o face pe Alice să remarce că pisică fără zâmbet a mai văzut, dar zâmbet fără pisică nu. De fapt, vedem mai des decât s-ar crede zâmbete fără omul aferent.
Dincolo de toate astea se mai află însă o imagine-șoc. Poate cea mai șocantă dintre toate. Este imaginea noastră formată din cuvinte. (...) Metafora ”parcă ți-a ieșit un porumbel din gură” trimite direct la picturile din biserici, unde duhul sfânt e reprezentat în chip de porumbel și arată cât de plastice și de puternice sunt imaginile de cuvinte pe care le purtăm în noi.
Trup și suflet ar trebui cultivate simultan, ca la greci. Bodybuilding-ul ar trebui însoțit de un soulbuilding pentru mușchii sufletești atrofiați de viața de azi, de sedentarismul interior. De ce să nu recunosc: mi se întâmplă să nu văd cocoașa sau ridurile, în schimb cocoașa din cuvinte mă sperie imediat, iar frumusețea din cuvinte mă seduce la fel de repede. Nu e vorba aici neapărat de bunii vorbitori (demagogii vorbesc excelent!), ci de cei care înțeleg și prețuiesc cuvântul (ceea ce demagogii nu fac: îl terfelesc în fel și chip).
Mi se pare că imaginea de cuvinte înșală mai puțin decât altele și poate fi trucată mai greu. Dacă ai o oarecare experiență, găsești în cuvinte totul: cei șapte ani de-acasă, sinceritatea, ipocrizia (care le distorsionează ca o oglindă de bâlci), timiditatea, inteligența, bunătatea, ambiția excesivă, relația cu tine a celui care-ți vorbește, așadar toată gama de sentimente omenești, chiar oboseala, boala, tristețile și bucuriile nemărturisite, răul și binele. Ba chiar mai mult: în cuvinte e trecutul omului și viitorul lui. Nu în palmă, în cafea sau în stele, ci în cuvinte se poate ghici destinul fiecăruia dintre noi. Din când în când ar trebui să privim și spre constelațiile din cerul nostru de cuvinte.”
“De-a lungul unei singure zile, schimbările noastre de imagine pot fi la fel de grave ca-n kafkiana metamorfoză a lui Gregor Samsa. Tu, același, poți fi slab pentru unii sau gras pentru alții, tânăr sau bătrân sau nici-tânăr-nici-bătrân, poți fi numai podoabă capilară (…) sau numai cravată sau numai inel. Poți crește mașină sau poți scădea om sau te poți reduce la dimensiunile unui card bancar. Poți fi un nasture rupt sau o carte închisă brusc, o smucitură sau o unghie murdară. Poți fi numai și numai un zâmbet plăcut sau poți rămâne un rânjet, ca pisica din Cheshire care o face pe Alice să remarce că pisică fără zâmbet a mai văzut, dar zâmbet fără pisică nu. De fapt, vedem mai des decât s-ar crede zâmbete fără omul aferent.
Dincolo de toate astea se mai află însă o imagine-șoc. Poate cea mai șocantă dintre toate. Este imaginea noastră formată din cuvinte. (...) Metafora ”parcă ți-a ieșit un porumbel din gură” trimite direct la picturile din biserici, unde duhul sfânt e reprezentat în chip de porumbel și arată cât de plastice și de puternice sunt imaginile de cuvinte pe care le purtăm în noi.
Trup și suflet ar trebui cultivate simultan, ca la greci. Bodybuilding-ul ar trebui însoțit de un soulbuilding pentru mușchii sufletești atrofiați de viața de azi, de sedentarismul interior. De ce să nu recunosc: mi se întâmplă să nu văd cocoașa sau ridurile, în schimb cocoașa din cuvinte mă sperie imediat, iar frumusețea din cuvinte mă seduce la fel de repede. Nu e vorba aici neapărat de bunii vorbitori (demagogii vorbesc excelent!), ci de cei care înțeleg și prețuiesc cuvântul (ceea ce demagogii nu fac: îl terfelesc în fel și chip).
Mi se pare că imaginea de cuvinte înșală mai puțin decât altele și poate fi trucată mai greu. Dacă ai o oarecare experiență, găsești în cuvinte totul: cei șapte ani de-acasă, sinceritatea, ipocrizia (care le distorsionează ca o oglindă de bâlci), timiditatea, inteligența, bunătatea, ambiția excesivă, relația cu tine a celui care-ți vorbește, așadar toată gama de sentimente omenești, chiar oboseala, boala, tristețile și bucuriile nemărturisite, răul și binele. Ba chiar mai mult: în cuvinte e trecutul omului și viitorul lui. Nu în palmă, în cafea sau în stele, ci în cuvinte se poate ghici destinul fiecăruia dintre noi. Din când în când ar trebui să privim și spre constelațiile din cerul nostru de cuvinte.”
Vă doresc o seară cu povești frumoase!
Drawing: Rita Vjodorowa
”Într-o joi cu dragoste”
Nichita Stănescu 22 august 2019
Nichita Stănescu 22 august 2019
”Seară de joi, seară deasă de suflet,
în care destinele noastre creșteau
ca iarba de primăvară,
în care destinele noastre creșteau
ca iarba de primăvară,
iar eu te iubeam
atât de mult, încât te uitam,
crezând că faci parte din mine.
atât de mult, încât te uitam,
crezând că faci parte din mine.
Și numai atunci mă miram
când, uneori, surâdeam, și tu
nu surâdeai
când, uneori, surâdeam, și tu
nu surâdeai
când jefuiam copacii de frunze,
și tu
râmâneai lângă ei, mai departe.
și tu
râmâneai lângă ei, mai departe.
Atunci mi-apărea
că ești altcineva,
dar numai atât cât poate să fie
altcineva soarele serii –
luna…”
că ești altcineva,
dar numai atât cât poate să fie
altcineva soarele serii –
luna…”
Să ne fie acesta dulcele de pus în ceaiul acestei seri de joi.
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 23 august 2019
A sip of five o'clock tea! 23 august 2019
Liliana Simionescu despre arta japoneză a ceremoniei ceaiului (grafică: Eli Sandu):
"Japonezii numesc ceremonia ceaiului chanoyu, sado, sau chado. Este un ritual tradiţional cu influenţe din budismul zen, în care ceaiul verde pudră, sau matcha, este preparat ceremonios de către un practicant experimentat şi este servit unui mic grup de invitaţi într-un cadru liniştit. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze. În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o "cale" spirituală. În acest sens întâlnim "calea florilor" (ikebana), "calea caligrafiei" (shodo), "calea poeziei" (haiku), "calea sabiei" (kendo). Corespondentul pentru chanoyu este chado "calea ceaiului", aceasta reprezentă o cale spirituală a ceremoniei ceaiului spune doamna Kauzko Diaconu, preşedintele Asociaţiei Nipponica. "Ceremonia ceaiului este un fel de a trăi, un mod de viaţă. Când se bea ceaiul mişcările corpului trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. Sunt multe feluri de a modela spiritul "calea florilor" ikebana sau shodo "calea caligrafiei". Toate acestea sunt şi greu de învăţat." (...)
La un ritual al ceaiului participanţii poartă kimono, de cele mai multe ori, hainele trebuie să aibă culori simple şi să fie curate. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Pentru ceremonia ceaiului este nevoie de un Chawan - cană de ceai, un Chakin - şervet din bumbac folosit pentru purificarea cănii de ceai, un Chasen - obiect pentru crearea suspensiei spumante de ceai şi un Chashaku - obiectul pentru măsurarea cantităţii de ceai pudră necesare unei porţii de ceai verde.
În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea."
"Japonezii numesc ceremonia ceaiului chanoyu, sado, sau chado. Este un ritual tradiţional cu influenţe din budismul zen, în care ceaiul verde pudră, sau matcha, este preparat ceremonios de către un practicant experimentat şi este servit unui mic grup de invitaţi într-un cadru liniştit. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze. În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o "cale" spirituală. În acest sens întâlnim "calea florilor" (ikebana), "calea caligrafiei" (shodo), "calea poeziei" (haiku), "calea sabiei" (kendo). Corespondentul pentru chanoyu este chado "calea ceaiului", aceasta reprezentă o cale spirituală a ceremoniei ceaiului spune doamna Kauzko Diaconu, preşedintele Asociaţiei Nipponica. "Ceremonia ceaiului este un fel de a trăi, un mod de viaţă. Când se bea ceaiul mişcările corpului trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. Sunt multe feluri de a modela spiritul "calea florilor" ikebana sau shodo "calea caligrafiei". Toate acestea sunt şi greu de învăţat." (...)
La un ritual al ceaiului participanţii poartă kimono, de cele mai multe ori, hainele trebuie să aibă culori simple şi să fie curate. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Pentru ceremonia ceaiului este nevoie de un Chawan - cană de ceai, un Chakin - şervet din bumbac folosit pentru purificarea cănii de ceai, un Chasen - obiect pentru crearea suspensiei spumante de ceai şi un Chashaku - obiectul pentru măsurarea cantităţii de ceai pudră necesare unei porţii de ceai verde.
În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea."
Născută la Tokyo, într-o familie de nobili japonezi, doamna Kazuko Diaconu s-a stabilit în România din anul 1991. Este co-autoarea cărții de interviuri “Japonezii despre ei înșiși”, alături de soțul dânsei Paul Diaconu. Împreună au tradus “Istoria Literaturii Japoneze” a lui Shuichi Kato și au înființat Fundația Nipponica. Kazuko Diaconu sensei a fost cea care a introdus cursurile de ceremonia ceaiului, în stilul Școlii Urasenke din Kyoto, în România. Începând cu anul 2008, Kazuko sensei a înființat grupul de ceai de la Centrul de Studii Româno-Japoneze de la Universitatea Româno-Americană. Tot domnia sa a fost cea care a recomandat pentru prima dată studenți români bursieri la Școala Urasenke.
Japonezul spune că "este aceeași viața indiferent dacă o petrecem plângând sau râzând" și că "fericirea vine în casa în care se râde".
În această seară, preferă măcar zâmbetul (dacă nu râsul sănătos și liber) îngândurării și îngrijorărilor. Acordă-ți șansa de a sorbi un strop de fericire!
24 august 2019
”În piesele mele nu se întâmplă nimic; oamenii vorbesc și beau ceai.” - Anton Cehov
În piesa care se întâmplă să fie viața mea, nu se întâmplă mai nimic; unii dintre oameni vorbesc prea mult iar alții au uitat să-și mai vorbească.
Oamenii par prinși într-o secundă a luptei lor cu soarta, relațiile par blocate și totuși, timpul lucrează în ele cu hărnicie, le erodează pe dinăuntru până la epuizare.
Un strop de ceai cu lămâie face bine, te scoate nițel din amorțire. Am totuși impresia că nu îndreaptă lucrurile decât aparent. Dacă pui și miere, le unge puțin. Cei tăcuți până atunci, încep să zumzăie ca albinele și să înțepe din când în când, ca viespile, ceilalți plescăie mulțumiți și-și odihnesc pentru câteva secunde mintea și organul vorbirii.
Oamenii par prinși într-o secundă a luptei lor cu soarta, relațiile par blocate și totuși, timpul lucrează în ele cu hărnicie, le erodează pe dinăuntru până la epuizare.
Un strop de ceai cu lămâie face bine, te scoate nițel din amorțire. Am totuși impresia că nu îndreaptă lucrurile decât aparent. Dacă pui și miere, le unge puțin. Cei tăcuți până atunci, încep să zumzăie ca albinele și să înțepe din când în când, ca viespile, ceilalți plescăie mulțumiți și-și odihnesc pentru câteva secunde mintea și organul vorbirii.
Tot Cehov scria: ”Fericirea este o recompensă dată celui care nu a căutat-o.”
Serviți azi un ceai rusesc cu mine?
Serviți azi un ceai rusesc cu mine?
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 25 august 2019
A sip of five o'clock tea! 25 august 2019
"Time for you and time for me,
And time yet for a hundred indecisions,
And for a hundred visions and revisions,
Before the taking of a toast and tea." - T. S. Elliot
And time yet for a hundred indecisions,
And for a hundred visions and revisions,
Before the taking of a toast and tea." - T. S. Elliot
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 26 august 2019
A sip of five o'clock tea! 26 august 2019
Dacă v-aș povesti, n-ați crede. Și dacă ați crede... Mai bine nu vă povestesc. Mai bine să vă servesc cu un ceai cu vorbe frumoase despre fericire și iubire până la sfârșit de timp și lume. Câteva prăjiturele dulci și flori vesele și ceaiul servit în serviciul elegant de porțelan al bunicii pot adormi aproape orice neliniște, orice îngrijorare, orice gând apăsător.
E ceea ce oricine așteaptă de la aromele acestei ore.
Dacă v-aș povesti și ați crede... poate în altă zi, la alt ceas al zilei...
Dar azi, bucurați-vă, după ce aurul soarelui trece în argintul lunii, "Oamenii se fac dor"... la 8 trecute fix,
la Ceainăria Infinitea
E ceea ce oricine așteaptă de la aromele acestei ore.
Dacă v-aș povesti și ați crede... poate în altă zi, la alt ceas al zilei...
Dar azi, bucurați-vă, după ce aurul soarelui trece în argintul lunii, "Oamenii se fac dor"... la 8 trecute fix,
la Ceainăria Infinitea
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 27 august 2019
A sip of five o'clock tea! 27 august 2019
"De partea cealaltă" - Julio Cortazar
Seară pentru doi... dacă îți surâde, la Ceainăria Infinitea
29 august 2019
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 29 august 2019
A sip of five o'clock tea! 29 august 2019
Și tăcerea e un semn. Și prezența un răspuns.
Uneori nici nu e nevoie de mai mult...
până când sevele își regăsesc coloanele misterioase spre lumină.
Nu există selfie perfect, zâmbetului nu-i poți retușa umbra.
Uneori nici nu e nevoie de mai mult...
până când sevele își regăsesc coloanele misterioase spre lumină.
Nu există selfie perfect, zâmbetului nu-i poți retușa umbra.
Seară de poveste,
Eli
Eli
Come and take with me
A sip od five o'clock tea! 30 august 2019
A sip od five o'clock tea! 30 august 2019
La 5 p.m., muzica străzii e încă ușor violentă, vălul pestriț al sunetelor care se caută ca să se lege în armonii urbane e străpuns pe alocuri de claxoane, sirene, (să mă iertați) de înjurături colorate, (accidental) de râsete. Fiecare zi își compune propria simfonie. Fiecare seară își acordează la inima orașului vocile și instrumentele, coboară tonul, îndulcește interpretarea.
Artiștii care aleg piețele, parcurile, metroul sau străzile creează puncte de trecere spre o altă zonă a inimii... aceea care, indiferent de șuturile zilei, rămâne senină și extrem de receptivă la frumos. Și unii dintre ei cântă... dumnezeiește!
Artiștii care aleg piețele, parcurile, metroul sau străzile creează puncte de trecere spre o altă zonă a inimii... aceea care, indiferent de șuturile zilei, rămâne senină și extrem de receptivă la frumos. Și unii dintre ei cântă... dumnezeiește!
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 31 august 2019
A sip of five o'clock tea! 31 august 2019
Nebunie pe plajă! Frumuseți (și nu doar) etalate, răsfirate, răsturnate pe șezlonguri, pe cearșafuri, direct pe nisip, ori la mal, în spuma mării... Siluete plimbându-se pe țărm sub soare, grațios asigurându-și pălăriile cu o mână frumos arcuită, privirile toate albastre fixând, de sub pleoapele pe jumătate plecate, un vas proiectat pe cer la orizont, mister, mister, guri întredeschise, buze fremătând, parfum... Frumusețe, mister, senzualitate...
Ador plajele pustii, doar nisip și val, aromele unui septembrie la țărm de mare, păsări furând algelor câte o scoică, îndrăgostiți liniștiți și discreți, firești, privindu-se sau cuprinzând în apele ochilor lor, cu emoție și cu un fel de evlavie, un cer prăbușit cu pasiune în oglinda lui neliniștită, dantelată...
Aproape septembrie azi, aproape toamnă-doamnă...
Seară liniștită, oameni dragi!
Seară liniștită, oameni dragi!
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 2 septembrie 2019
A sip of five o'clock tea! 2 septembrie 2019
"A woman is like a tea bag – you can’t tell how strong she is until you put her in hot water." - Eleanor Roosevelt
Auzi acolo!
O seară (liniștită... sau nu?) cum vă place!
O seară (liniștită... sau nu?) cum vă place!
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 3 septembrie 2019
A sip of five o'clock tea! 3 septembrie 2019
"When tea becomes ritual, it takes its place at the heart of our ability to see greatness in small things. Where is beauty to be found? In great things that, like everything else, are doomed to die, or in small things that aspire to nothing, yet know how to set a jewel of infinity in a single moment?" - Muriel Barbery, autoarea "Eleganței ariciului"
Filosofați, e posibil să ajungeți la mai multe adevăruri posibile. Poate sorbind un ceai la Ceainaria Infinitea...
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 4 septembrie 2019
A sip of five o'clock tea! 4 septembrie 2019
Din 26 iunie, Hotelul londonez The Gore îți oferă o experiență unică pentru o după-amiază fabuloasă la un ceai în stil Rock ‘n’ Roll!
Inspirat de vedete pop-rock precum The Rolling Stones, Guns N 'Roses, Queen și novatorul muzical David Bowie, The Gore London s-a asociat cu firma La Fête care organizează evenimente de lux pentru a aduce un omagiu acestor artiști legendari. Istoria rock ‘n’ roll a Hotelului Gore datează din 1968 când Rolling Stones a ales acest hotel pentru organizarea petrecerii de lansare a albumului Beggars Banquet.
Este posibil să nu-i vedeți pe membrii grupului Rolling Stones la ceai, dar puteți încerca ‘Popping Stones’: popcorn-ul cu paprika „Woodstock”, hot dog-ul Chipolata și ‘Sweet ‘Choux’ O’ Mine’: o patiserie choux umplută cu cremă de zmeură sub forma unui chitarist de ciocolată, printre alte surprize! Printre alte dulciuri remarcabile, poți savura o felie din ‘Goodbye Ziggy” - tortul ganache de ciocolată încrustat cu un fulger, marca comercială a lui Ziggy Stardust, alter ego-ul glam rock al lui David Bowie.
Mini-chiflele clasice fac și ele parte din meniu, deși nimic nu e clasic aici.
Hotelul Gore din Londra a lansat în 26 iunie cel mai recent ceai de după-amiază inspirat de vibrația epocii Rock 'n' Roll. Acest ceai va fi în topul topurilor de ceaiuri unice de după-amiază la Londra până în luna iunie a anului 2020!
In iunie 2017 The Gore alesese să organizeze tradiționalele după-amieze la ceai în stil rock cu tema Pink Floyd. Bunătățile de servit alături de ceai și de alte băuturi au fost inspirate de coperțile celor mai faimoase albume ale formației, precum Dark Side of The Moon (pentru mousse-ul de ciocolată), Animals (pentru prajitura cu morcovi, mousse-ul cu cremă de brânză și ganache-ul din ciocolată albă) și The Wall (pentru prăjitura cu lămâie, 'cărămizile' din jeleu sau marshmallow).
Este posibil să nu-i vedeți pe membrii grupului Rolling Stones la ceai, dar puteți încerca ‘Popping Stones’: popcorn-ul cu paprika „Woodstock”, hot dog-ul Chipolata și ‘Sweet ‘Choux’ O’ Mine’: o patiserie choux umplută cu cremă de zmeură sub forma unui chitarist de ciocolată, printre alte surprize! Printre alte dulciuri remarcabile, poți savura o felie din ‘Goodbye Ziggy” - tortul ganache de ciocolată încrustat cu un fulger, marca comercială a lui Ziggy Stardust, alter ego-ul glam rock al lui David Bowie.
Mini-chiflele clasice fac și ele parte din meniu, deși nimic nu e clasic aici.
Hotelul Gore din Londra a lansat în 26 iunie cel mai recent ceai de după-amiază inspirat de vibrația epocii Rock 'n' Roll. Acest ceai va fi în topul topurilor de ceaiuri unice de după-amiază la Londra până în luna iunie a anului 2020!
In iunie 2017 The Gore alesese să organizeze tradiționalele după-amieze la ceai în stil rock cu tema Pink Floyd. Bunătățile de servit alături de ceai și de alte băuturi au fost inspirate de coperțile celor mai faimoase albume ale formației, precum Dark Side of The Moon (pentru mousse-ul de ciocolată), Animals (pentru prajitura cu morcovi, mousse-ul cu cremă de brânză și ganache-ul din ciocolată albă) și The Wall (pentru prăjitura cu lămâie, 'cărămizile' din jeleu sau marshmallow).
Charlotte Ricard-Quesada - fondatoarea firmei La Fête confirma într-un interviu atracția oamenilor de azi față de acest mod de punere în valoare și în conexiune a mai multor a mai multor posibilități de exprimare a creativității umane: muzică, gastronomie, design interior:
“Rock ‘n’ Roll is without doubt a vast domain, not just musically, but also stylistically, which made it challenging to narrow down to an afternoon tea. However, with Daniel Galmiche’s talented team of chefs, we managed to capture the true essence of Rock ‘n’ Roll, whether it is through the incorporation of literal references such as a chocolate guitarist atop a choux, or more subtle ones, such as a whiskey chocolate ganache. We absolutely cannot wait for the public to come and experience this one of a kind afternoon tea which we guarantee will make them feel like a true Rock ‘n’ Roll star!”
Seară plăcută! Preferați poate să sorbiți un ceai cu arome de toamnă pe melodia unei balade rock?
Come and take with me
A sip of five o'clock tea! 5 septembrie 2019
A sip of five o'clock tea! 5 septembrie 2019
”Vila cu clopoței”… Loc ideal pentru o plimbare și o poveste de după-amiază. Imaginează-ți cum odinioară clinchetul ceștilor de ceai servit în grădină se împletea cu cel al clopoțeilor din foișor! O minune pentru fermecat urechile și sufletul!
Colecțiile de costume, obiecte de ceramică, mobilier tradițional, icoane pe sticlă și pe lemn ale Muzeului de Artă Populară „Prof. Dr. Nicolae Minovici” pot fi descoperite în nordul Bucureștiului - zona Fântânii Miorița, în ”Vila cu clopoţei” sau ”Vila neodihnei”, construită la începutul secolului XX, după modelul unui conac din Oltenia, la iniţiativa medicului legist - fondator al primului Spital de Urgenţă din România (al doilea din Europa după cel din Moscova) și iubitor de artă - Nicolae Minovici. Se spune că dobândirea numelui „Vila cu clopoței” s-a datorat celor 40 de clopoței din sticlă colorată aflați în turn și care sunau la fiecare adiere de vânt.
Casa doctorului Nicolae Minovici, construită după planurile arhitectului şi inginerului român de origine armeană Hristea „Cristofi” Cerchez, era în anul 1906 prima locuință din această zonă, pe atunci la periferia orașului. Se vedea până în zare doar câmp, iar legenda spune că liniștea era atât de adâncă încât, de la depărtare, se auzeau doar clopoțeii din foișor.
Vila are decorațiuni bogate, sculptate în piatră și poartă pe o placă motto-ul proprietarului ,,Improbus Labor Omnia Vincit’’ – Munca tenace învinge orice dificultate.
Casa a devenit primul muzeu creat în totalitate de un particular și dăruit statului român. Perioade îndelungate în timpul regimului comunist, şi chiar după anii 1990, a fost închisă publicului. La peste o sută de ani distanță de la prima ei inaugurare, în anul 1906, ”Vila cu clopoţei” s-a redeschis după finalizarea unui laborios proiect de consolidare, reabilitare și restaurare, care a durat doi ani (2014-2015), urmat de reamenajarea peisagistică a parcului aferent (2016-2017). În cursul anului 2017, a fost deschisă o parte din expoziția permanentă a muzeului care a cuprins capela, dormitorul, sufrageria, holul de acces de la etaj și odaia pentru musafiri de la parter, iar în anul 2018 vizitatorilor le-a fost prezentată vila restaurată în întregime. Salonul și camera miresei de la etaj precum și odaia săsească și cea românească de la parter au fost refăcute conform fotografiilor pe care Nicolae Minovici le-a comandat în 1935. Cele mai multe obiecte de patrimoniu au fost restaurate pentru a fi expuse publicului exact în același proiect expozițional gândit de donatorul lor în urmă cu mai bine de o sută de ani.
Toate exponatele au fost colecţionate de Nicolae Minovici. Obiectele de ceramică provin, printre altele, din atelierele meşteşugarilor transilvăneni din prima parte a secolului XX, precum şi din cele ale Domeniilor Coroanei. Farfuriile mari care acoperă pereţii Vilei Minovici au fost create acum mai bine de un secol în atelierele Domeniile Coroanei și poartă o ştampilă formată din iniţialele D şi C (Domeniile Coroanei Regale) alăturată unei coroane.
În colecţia doctorului Minovici se găsesc de asemenea vase din ceramica albastră de Saschiz, cea mai veche farfurie datând din 1789.
La parterul vilei, într-una dintre încăperi, pot fi admirate părţi din costume populare, mâneci de ii bogat ornamentate, alese cu grijă. Anul acesta, în 24 iunie, Muzeul Municipiului Bucureşti a găzduit evenimentul prilejuit de lansarea volumului „Ii de sărbătoare din Colecţia Muzeului Dr. Nicolae Minovici”, având-o ca autoare pe doamna dr. Maria-Camelia Ene. Lucrarea este dedicată portului tradiţional românesc de sărbătoare din patrimoniul etnografic al Muzeului Dr. Nicolae Minovici şi a apărut la Editura Muzeului Municipiului Bucureşti. Colecţia de ii donate de Nicolae Minovici este astfel pentru prima dată catalogată şi publicată într-un volum de referinţă, după un an de cercetare, identificare şi catalogare.
Alături de obiectele populare expuse, pot fi admirate lucrări de artă plastică și mobilier sculptat cu motive tradiţionale.
În interiorul casei, medicul Minovici a creat şi o capelă cu obiecte colecţionate din biserici dezafectate: icoane brâncoveneşti din secolul XVIII, uşi împărăteşti provenind de la o biserică dezafectată din Orşova datând din anul 1775 şi ajunse în colecţie în anul 1912.
Sub icoanele brâncoveneşti din capelă, ramele goale amintesc de fotografii cu Regina Maria îndepărtate peste ani, în mod abuziv și brutal, de comuniști.
Deși patul din dormitorul amenajat de Nicolae Minovici a dispărut în perioada comunistă, au rămas neatinse tablourile pictate de artiştii români: Gheorghe Ionescu Doru, Aurel Băeşu, Nicolae Vermont și Eugenia Filotti Atanasiu.
Casa doctorului Nicolae Minovici, construită după planurile arhitectului şi inginerului român de origine armeană Hristea „Cristofi” Cerchez, era în anul 1906 prima locuință din această zonă, pe atunci la periferia orașului. Se vedea până în zare doar câmp, iar legenda spune că liniștea era atât de adâncă încât, de la depărtare, se auzeau doar clopoțeii din foișor.
Vila are decorațiuni bogate, sculptate în piatră și poartă pe o placă motto-ul proprietarului ,,Improbus Labor Omnia Vincit’’ – Munca tenace învinge orice dificultate.
Casa a devenit primul muzeu creat în totalitate de un particular și dăruit statului român. Perioade îndelungate în timpul regimului comunist, şi chiar după anii 1990, a fost închisă publicului. La peste o sută de ani distanță de la prima ei inaugurare, în anul 1906, ”Vila cu clopoţei” s-a redeschis după finalizarea unui laborios proiect de consolidare, reabilitare și restaurare, care a durat doi ani (2014-2015), urmat de reamenajarea peisagistică a parcului aferent (2016-2017). În cursul anului 2017, a fost deschisă o parte din expoziția permanentă a muzeului care a cuprins capela, dormitorul, sufrageria, holul de acces de la etaj și odaia pentru musafiri de la parter, iar în anul 2018 vizitatorilor le-a fost prezentată vila restaurată în întregime. Salonul și camera miresei de la etaj precum și odaia săsească și cea românească de la parter au fost refăcute conform fotografiilor pe care Nicolae Minovici le-a comandat în 1935. Cele mai multe obiecte de patrimoniu au fost restaurate pentru a fi expuse publicului exact în același proiect expozițional gândit de donatorul lor în urmă cu mai bine de o sută de ani.
Toate exponatele au fost colecţionate de Nicolae Minovici. Obiectele de ceramică provin, printre altele, din atelierele meşteşugarilor transilvăneni din prima parte a secolului XX, precum şi din cele ale Domeniilor Coroanei. Farfuriile mari care acoperă pereţii Vilei Minovici au fost create acum mai bine de un secol în atelierele Domeniile Coroanei și poartă o ştampilă formată din iniţialele D şi C (Domeniile Coroanei Regale) alăturată unei coroane.
În colecţia doctorului Minovici se găsesc de asemenea vase din ceramica albastră de Saschiz, cea mai veche farfurie datând din 1789.
La parterul vilei, într-una dintre încăperi, pot fi admirate părţi din costume populare, mâneci de ii bogat ornamentate, alese cu grijă. Anul acesta, în 24 iunie, Muzeul Municipiului Bucureşti a găzduit evenimentul prilejuit de lansarea volumului „Ii de sărbătoare din Colecţia Muzeului Dr. Nicolae Minovici”, având-o ca autoare pe doamna dr. Maria-Camelia Ene. Lucrarea este dedicată portului tradiţional românesc de sărbătoare din patrimoniul etnografic al Muzeului Dr. Nicolae Minovici şi a apărut la Editura Muzeului Municipiului Bucureşti. Colecţia de ii donate de Nicolae Minovici este astfel pentru prima dată catalogată şi publicată într-un volum de referinţă, după un an de cercetare, identificare şi catalogare.
Alături de obiectele populare expuse, pot fi admirate lucrări de artă plastică și mobilier sculptat cu motive tradiţionale.
În interiorul casei, medicul Minovici a creat şi o capelă cu obiecte colecţionate din biserici dezafectate: icoane brâncoveneşti din secolul XVIII, uşi împărăteşti provenind de la o biserică dezafectată din Orşova datând din anul 1775 şi ajunse în colecţie în anul 1912.
Sub icoanele brâncoveneşti din capelă, ramele goale amintesc de fotografii cu Regina Maria îndepărtate peste ani, în mod abuziv și brutal, de comuniști.
Deși patul din dormitorul amenajat de Nicolae Minovici a dispărut în perioada comunistă, au rămas neatinse tablourile pictate de artiştii români: Gheorghe Ionescu Doru, Aurel Băeşu, Nicolae Vermont și Eugenia Filotti Atanasiu.
Poate că mai puțin cunoscută este informația referitoare la publicarea, în anul 1898, a lucrării de licență a medicului legist Nicolae Minovici având titlul ”Tatuajurile în România”. În 3 decembrie 2014, la sediul Muzeului Municipiului Bucureşti din Palatul Suţu a fost vernisată expoziţia “Pentru o istorie a simbolurilor: tatuajul în România”, realizată în parteneriat cu Institutul Medico-Legal “Mina Minovici”, în cadrul căreia a fost prezentată, în premieră în fața publicului, colecția didactică de tatuaje realizată de dr. Nicolae Minovici la finalul secolului XIX. Unul dintre exponate reprezenta un tatuaj datat 1876, cel mai vechi din România, decupat de pe trupul unui bărbat care şi-a imortalizat soţia şi copilul pe propriul corp. Cu ocazia acestei expoziții, dr. Adrian Majuru a precizat că ”După 1850, societatea bucureşteană a cunoscut întreaga varietate a structurii sociale pe care cotidianul modern l-a construit; o clasă mijlocie de liberi profesionişti, ţărani cu un venit consistent, arendaşi şi cămătari etc, o societate „înaltă” cu frontiere flexibile în ciuda resentimentelor faţă de noii îmbogăţiţi apoi o societate marginală foarte variată etnic, confesional, profesional, şi care era pe cale a se urbaniza. Unul dintre elementele comune – ce poate fi definit ca o particularitate a personalităţii intime, element ce nu era afișat în spaţiul public decât arareori – a fost tatuajul, cu întreaga sa simbolistică, deosebit de variată la rândul ei.”
Mai recent, în anul 2017, expoziția „Frații Minovici – pionierat medical și univers spiritual”, deschisă la Muzeul Dr. Nicolae Minovici, a prezentat pentru prima dată publicului obiecte din muzeul didactic de anatomie patologică al Institutului Național de Medicină Legală „Dr. Mina Minovici”, readucând în atenția publicului colecția de tatuaje umane realizată de Mina și Nicolae Minovici încă din secolul XIX. În 1898, când Nicolae Minovici obţinuse titlul de doctor în medicină cu lucrarea “Tatuajurile în România”, tema tatuajelor era abordată pentru prima oară în România. Organizată în parteneriat cu Institutul Național de Medicină Legală „dr. Mina Minovici” și Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, expoziția a fost curatoriată de Dr. Adrian Majuru, manager al Muzeului Municipiului Bucureşti.
Mai recent, în anul 2017, expoziția „Frații Minovici – pionierat medical și univers spiritual”, deschisă la Muzeul Dr. Nicolae Minovici, a prezentat pentru prima dată publicului obiecte din muzeul didactic de anatomie patologică al Institutului Național de Medicină Legală „Dr. Mina Minovici”, readucând în atenția publicului colecția de tatuaje umane realizată de Mina și Nicolae Minovici încă din secolul XIX. În 1898, când Nicolae Minovici obţinuse titlul de doctor în medicină cu lucrarea “Tatuajurile în România”, tema tatuajelor era abordată pentru prima oară în România. Organizată în parteneriat cu Institutul Național de Medicină Legală „dr. Mina Minovici” și Institutul de Antropologie „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, expoziția a fost curatoriată de Dr. Adrian Majuru, manager al Muzeului Municipiului Bucureşti.
Vila cu clopoței este înconjurată de o splendidă grădină în stilul anilor 1900, cu alei întretăiate, statui și copaci înalți cu umbre prăvălite peste verdele ierbii contrastând cu albul fântânii și al vaselor decorate cu basoreliefuri zoomorfe. Loc ideal pentru o plimbare și o poveste de după-amiază. Imaginează-ți cum odinioară clinchetul ceștilor de ceai servit în grădină se împletea cu cel al clopoțeilor din foișor! O minune pentru fermecat urechile și sufletul!
Surse: radioromaniacultural.ro, muzeulbucurestiului.ro, descopera.ro, credidam.ro, noapteamuzeelor.org, iqool.ro, infoinsider.ro, artelierd.wordpress.com si foto personale
No comments:
Post a Comment
Aveți posibilitatea să mă contactați și sunând la numărul de telefon: 0744-572330.
Cu drag,
Elisabeta Sandu (ex. Salamon)